Select Page

Joia trecută, alergând prin curte, Ioana s-a împiedicat de câinele vecinilor și a căzut pe pietriș, aterizând cu tot corpul ei firav pe mâna dreaptă. După ce a trecut șocul accidentări totul părea că e bine. Nu avea dureri mari, ci doar o durere surdă înspre umăr care se accentua când ridica mâna în sus.

Astăzi, după un weekend minunat la Burgerfest, am zis totuși să mergem la un doctor că durerea surdă persista. Am ajuns la UPU – Spitalul Clinic Brașov unde am fost primiți foarte bine la recepție, apoi la triaj și radiografie. Toate asistentele foarte drăguțe și amabile, ne-au ajutat, ne-au îndrumat. Eram toți patru și eu aveam o oarecare jenă să îmi țin copiii sănătoși într-un mediu spitalicesc, mai ales după toată nebunia cu hexipharma.

Am înghițit în sec când Ioana mea ce curajoasă s-a întins neclintită pe patul de fier unde urmau să îi facă radiografia. Oare e bine ce fac? E safe și necesar să facem această radiografie? În totală necunoștiință de cauză o întreb pe asistenta care aranja filmul în spatele umărului Ioanei. E safe doamnă? Adică …nivelul de radiație nu e mare la aparatele astea, nu? Eh … e destul de mare, dar nu are nimic daca face așa doar ocazional. Oricum nu s-a demonstrat încă nimic. Phiew, ce bine că nu s-a demonstrat. Dar noi de ce ieșim? Ah, ca să nu ne expunem inutil. Am expus-o pe Ioana la 3 radiografii. Două la cot, una la umăr. Astea culcat. A urmat o a 4-a după ce a văzut-o doctorul, din laterală, din picioare 🙁

Așteptam cu fișa și radiografiile făcute să intrăm la chirugie. Acolo ajungeau toți pacienții după triaj unde doctorul de gardă punea diagnosticul și intervenea cu tratament imediat acolo unde era nevoie.

Lumina de pe acel hol îmi dădea impresia că totul era murdar, că noi suntem murdari pe mâini, pe față, pe toată pielea. Eram ca într-un scenariu scris de Frank Miller și eram fericit că o mică discuție în contradictoriu reușise să îi “gonească” pe Dana și pe Iancu de acolo. Rămăsesem singur cu Ioana să vedem dacă avea ceva la mână.

Un băiețel de maxim 3 ani era plimbat în brațe de mama sa pe holul din fața cabinetului. Avea o arsură gravă de tot pe gât. Era foarte greu să îl privești dar pentru toată lumea care trecea pe lângă ei părea ceva firesc. O doamnă mai în vârsta aștepta cică de 4 ore să intre cu băiatul adolescent care părea că are mâna bandajată pe sub bluză. Era foarte iritată că nu o bagă doctorul în seamă și emana un vibe care neliniștea pe toată lumea, inclusiv personalul medical. Amenința că se duce la televiziuni cu fișa — “Cum e posibil să aștept de atâta timp la urgențe”.

Iese asistenta, trece pe lângă noi toți și se duce la o mamă care stătea pe scaun împreună cu băiețelul ei alb ca varul. Asistenta îi spune senin mamei să ducă baiatul și să îl schimbe în pijama ca să îi facă internarea. Urma să îl lase singur peste noapte pentru că nu mai erau paturi libere sau ceva de genul. Mama descumpănită se agăța de orice fir logic putea. “Dar mai sunt copii în salon? Mami, vrei să stai cu copiii peste noapte?” “Dar de ce nu pot dormi cu el în pat?” “Dar dacă venim mâine nu se eliberază un pat?”.

Mă bag ca musca în lapte. “Doamnă, dacă nu vreți să îl lăsați singur puteți refuza internarea”. Se bagă doctorul – “dar ce are dacă rămâne singur? veniți mâine la el! și eu am stat singur la 3 ani și n-am pățit nimic”. Zii ZĂU!

Între timp ne ia și pe noi, diagnostic rapid, are mâna ruptă, osul fisurat lângă umăr. Offff… păi și ce-i de făcut? Vom pune un pansament! Mă uit cum asistenta scoate un pansament tip “guler” elastic de pe gâtul copilului ars. La indicațiile medicului – “scoate mă ăla, doar nu vrei să se sufoce la noapte cu el să îl ai pe conștiință”.

Mergem să o așteptăm pe asistentă la “salonul ghips” – încă nu știam ce va urma, ce pansament, ce indicații nimic. Ioana își dă jos tricoul, asistenta e foarte amabilă și drăguță. O dă pe Ioana cu o pudră (talc?) pe toată partea superioară a corpului și începe bandajul. Întâi ceva mai moale și mai gros pe mâna apoi multe role de fașă de jur împrejurul corpului, fixându-i mâna dreapta, flexată, de abdomen. Ioana ridică mâna stânga și practic acum are o bluză din fașă/tifon de jur îmrejurul torsului.

Realizăm amândoi ce se întâmplă și Ioana își amintește că doctorul îi arătase în calendar că trebuie să stea cu bandajul 3 săptămâni sau până pe 3 Iunie. Săptâmana viitoar pe 24 Mai e ziua ei. Face 7 ani. Ca în ultimii 6 ani, își dorește să meargă cu prietenii ei dragi în Vama Veche. Brusc izbucnește neanunțat în plâns. A realizat că va avea pansamentul și de ziua ei.

O iau în brațe și o încurajez să plângă. Și eu am plâns săptămâna trecută și a fost foarte bine. Îi promit că va avea cea mai frumoasă petrecere de ziua ei.

Share This

To your tribes

Liked this? Share it with your tribes. It really helps!

Shares